300

         Anul 480 in. Hr. Xerxes, regele Imperiului Persan, in fruntea celei mai numeroase armate din lume cere Spartei pamant si apa, semn al recunoasterii puterii sale. Sparta refuza. Batalia se va da la Thermopile, unde armata Spartei, de numai 300 de oameni, in frunte cu regele Leonidas, tine piept timp de doua zile giganticei armate persane, in una din cele mai celebre batalii din lume.

            “Cand baiatul s-a nascut, ca toti Spartanii, a fost examinat”. La varsta de 7 ani, este luat de langa mama sa si supus, pana la maturitate, unui antrenament riguros, in care invatatura cea mai importanta era aceea de a ucide. Antrenamentul poate face dintr-un om un bun luptator, dar un luptator genial este daruit de zei. “Era frig. Baiatului ii era foame. Era initierea sa in salbaticie. Se intorcea de acolo spartan, sau nu se intorcea deloc.” A auzit un marait. Era un lup, negru ca intunericul, cu ochi sticlosi. Calculat, rabdator, cu muschii incordati in forma perfecta, baiatul l-a omorat cu o singura lovitura de sulita. Si s-a intors rege. Regele Leonidas.

            “Dar acum o noua bestie se apropie”. Acestea sunt cuvintele lui Dilios, martorul care s-a intors, singurul care s-a salvat, doar pentru a lasa istoriei si urmasilor marturie despre fapta eroica a celor 300. De altfel, vocea lui te urmareste tot filmul, controlata, care potenteaza cuvintele mari: “Lumea va sti ca oameni liberi au stat inaintea unui tiran, ca putini au stat inaintea multora si ca, chiar si un rege poate sangera.”

            Sa dam putin inapoi. Regele Leonidas (Gerard Butler)si frumoasa sa regina (Lena Headey) petreceau o zi linistita, cand a sosit un mesager persan. Mesajul lui: Sparta va fi lasata in pace daca ii ofera regelui Xerxes (Rodrigo Santoro, la proportii gigantice), o bucata de pamant si apa. Leonidas raspunde ironic ca, totusi, spartanii au o reputatie de aparat, si daca pana si atenienii, acei “iubitori de baieti” au gasit in ei curajul sa-i refuze, nici vorba ca ei sa accepte. Mesagerul persan este stupefiat. “Alege-ti cu grija urmatoarele tale cuvinte”. Ca raspuns, regele Leonidas il impinge intr-o groapa uriasa. “Asta e nebunie” striga mesagerul. “Asta e Sparta” urla Leonidas. Zarurile au fost aruncate.

            Inainte de a pleca la lupta, regele trebuie sa consulte oracolul. Dar sfintii au fost cumparati si sunt impotriva lui. Cu trei sute de oameni, garda sa personala, toti unul ca unul, numai muschi si fier, Leonidas porneste spre Thermopile. “Spartan”, striga din urma regina Gorgo, “Vino cu scutul, sau pe el”.

            Armata lui Xerxes este neinchipuit de mare. Se intinde dincolo de orizont. Furtuna distruge cateva corabii, dar mai sunt sute care vin din urma. Spartanii nu sunt speriati. Visul lor este sa moara in lupta, pentru asta au fost crescuti. Strategia lor este inteligenta. Se aranjeaza intr-o unitate compacta, ca un scut, de care nu pot trece soldatii persani, dar de sub care pot tasni sulitele lor, indreptate catre acestia. Reusesc sa omoare in felul acesta, in prima zi, armata trimisa de persi. Xerxes este furios. A doua zi trimite cei mai buni luptatori ai sai: Imortalii. “Numele lor este pus la incercare” -  si nu ii vor supravietui. Rand pe rand, se perinda prin fata noastra cele mai mari grozavii ale Imperiului persan, elefanti, monstri. In cele din urma, cei 300 sunt tradati, incercuiti si ucisi, nu inainte ca regele Leonidas sa incerce, fara succes, sa-l omoare pe Xerxes.

             Zack Snyder, regizorul filmului, este autorul unui remake horror, Down of the dead. Efectele sunt specialitatea sa. Povestea i se potriveste ca o manusa. Atat de atent la detalii, scapa totusi foarte multe erori, cum ar fi cele de racord intre cadre sau de reflectie a luminilor studioului in ochii personajelor.

            Majoritatea replicilor din film sunt despre libertate, despre lupta, despre spartani, repetate la nesfarsit. Totusi celelalte cateva replici sunt atat de hollywoodiene incat ar putea la fel de bine sa functioneze intr-un sit-com. Regele Leonidas ii spune lui Dilios “Am incredere ca zgarietura nu te-a facut inutil”, “Deloc, my lord, e doar un ochi”, raspunde acesta. Ca sa nu mai vorbesc de balbaielilie spartanilor, care cu greu se pot numi replici, dar care stau drept raspuns la intrebarea regelui care este profesia lor: “Harooh Harooh Harooh!”

            Ca si cum n-ar fi fost destul, toate acestea sunt presarate cu o muzica care leagana graul, intinsa, lenta, gen Gladiator, expirata si resuscitata, care nu se potriveste ritmului alert pe care-l are intregul film.

            300 este un film foarte hulit de critica. Oricum aceasta nu era publicul tinta si nu conteaza, in raport cu incasarile imense pe care le-a facut. Dar care este totusi publicul tinta? Cu siguranta ar fi facut placere regizoarei naziste Leni Riefenstal aceasta alaturare de trupuri unsuroase si umblate la sala, aceste relanti-uri care permit o rapida enumerare a muschilor pe pe corpul luptatorilor. Sau unui adolescent cu fata plina de cosuri, care isi ascunde revista porno sub saltea. Si totusi cum se explica afluenta lor in cinematografe? Poate fi ceea ce se numeste spalare de creier? Pentru ca atunci cand iesi de acolo, chiar ai impresia ca ai inteles, chiar ai simtit cum erau spartanii si cum era spiritul de lupta, pentru ca peste doua ore sa-ti dai seama ca n-a fost decat  o adunatura salbatica cu un pretext nobil, pe care l-au flururat in fata ochilor, atat de des incat sa ajungi sa-I crezi.

Benzile desenate ale lui Frank Miller

Filmul are la origine benzile desenate ale lui Frank Miller. Are la origine e putin spus, acestea sunt respectate cadru cu cadru si replica cu replica. Autorul a gandit comics-urile dupa un alt film care evoca acelasi moment, The 300 Spartans, facut in 1962. Evident ca mijloacele nu pot fi comparate, filmul din ’62 este departe de a fi spectaculos. Are insa un punct in plus fata de 300: respecta istoria. In realitate persii au atacat atenienii, iar acestia au cerut ajutorul Spartei (Grecia fiind pe atunci despartita in orase, care luptau constant unul impotriva altuia). Genialul conducator al flotei ateniene Themistocles a tinut piept corabiilor lui Xerxes pe apa, pentru ca Leonidas sa poata lupta pe uscat.

Frank Miller a filtrat The 300 Spartans prin imaginatia sa nebuna, creand o noua poveste. In afara de episodul in care regina Gorgo incearca sa convinga senatul sa trimita intreaga armata in lupta, filmul este in intregime lucrat dupa desene. Cu toate astea filmul a avut doi scenaristi (Kurt Jhonstand si Michel Gordon). Chiar daca BD-urile lui Miller nu ar fi acoperit totul in materie de poveste si replica, un film de acest gen nu are nevoie de scenarist. Partea tare la el este prelucrarea si efectele speciale, nu intamplator filmarile au durat 6 luni, iar postproductia, un an.

Filmului i s-a reprosat ca excesul de slow motion ii da o aparenta statica, nefilmica (probabil ca la o viteza normala, filmul ar avea durata de doua ori mai scurta). Intradevar, filmul inseamna miscare, dar mai inseamna si altceva, povesti bine spuse si personaje complexe. Poate ca din toate, anume acest efect este cautat, acela de a da a-l apropia cat mai mult de original, de benzile desenate, care sunt imagini fixe.

Frank Miller este responsabil pentru inca un film, Sin City – povestea unui oras, in care intr-o noapte continua, raul inghite orice miscare. La fel ca si 300, Sin City, in regia lui Robert Rodriguez si a lui Miller, avandu-l ca regizor invitat pe Tarantino (vinovat probabil pentru amestecul de povesti), respecta pana la incadratura si culoare comics-urile. Acelasi cer albastru-cenusiu, acelasi joc cromatic (buzele rosii ale femeilor, sangele galben al lui Rourk). Atunci de ce nu i s-a reprosat filmului lui Rodriguez prelucrarea excesiva pe calculator? Poate pentru ca a fost regizat de chiar autorul comics-urilor? Sau din cauza naturii subiectului? Sin City nu poate sa-ti inspire decat cel mult repulsie, in schimb cand iesi de la 300, iti vine sa urli, ca si spartanii, crezi in libertate ca cel mai mare drept al omului si esti gata sa infrunti pentru ea pana la ultima persoana care iti va sta in cale.

            Epopeea

            300 este o epopee. Dar nu ia grandoarea unei epopei. Pentru ca iti este prea bagat in ochi, urechi, iti este prea repetat mesajul, pretextul, incat ajungi sa crezi ca serveste de masca pentru celelalte aspecte ale filmului.

            Are aceeasi muzica ca in Gladiatorul si aceeasi multime numeroasa ca in Lord of the Rings. Este ultima aparitie in materie de efecte speciale si totusi, dupa parerea mea, nu-l depaseste nici pe unul, nici pe altul.

            In Lord of the rings, cu toate efectele speciale, spectaculoase, povestea transpare, sunt lumi noi, create de mintea autorului (J.R.R.Tolkien). Daca am gandi 300 la nivel de poveste, ar fi simpla, lineara, neinteresanta, desi este atestata istoric. Sau poate de aceea. Ce va ramane din el cand va fi depasit ca efecte? Cam ce inseamna pentru noi azi acel The 300 spartans din 1962. Este clasica poveste Hollywoodiana: de ce sa faci remake-ul cand exista filmul si subiectul ar putea fi neinteresant? Pentru ca poti sa-l faci mai bine? Nu, pentru ca stii sigur ca vinde.

            „Pregateste-te pentru glorie” este motto-ul filmului. Pregateste-te pentru a fi fiert la foc incins timp de 117 minute si de a iesi de acolo tot crud. „El n-a vrut sa-i fie inchinate cantece, monumente sau poeme despre razboi si valoare. Dorinta sa era simpla: <tineti-ne minte>.”

Cronologic, daca ar fi sa pun cap la cap cele trei filme despre care vreau sa vorbesc, ordinea lor ar fi: Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii, Hartia va fi albastra, A fost sau n-a fost, respectiv, inainte de revolutie, in timpul revolutiei si mult dupa revolutie - inceput, cuprins si concluzie. Tocmai de aceea le tratez impreuna, desi sunt foarte diferite. 

Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii, debutul in filmul de lung-metraj al regizorului Catalin Mitulescu, este povestea unei adolescente, Eva Matei (Dorotheea Petre), o tanara de 17 ani, eleva la un liceu din Bucuresti, care este mutata la o scoala profesionala, pentru faptul ca a spart un bust al lui Ceausescu, cand adevaratul vinovat este de fapt Alexandru, prietenul ei, fiul securistului local; sau este povestea unui pusti de 7 ani, Lalalilu, care hotaraste sa-l omoare pe Ceausescu, pentru ca acesta o supara pe sora sa. Niciodata nu sunt ambele in acelasi timp, poate doar atunci cand cei doi frati il privesc pe tatal lor imitandu-l pe Ceausescu.

Eva nu este revoltata; ea nu este, totusi, supusa. Trateaza totul cu lejeritate, dramele ei, daca sunt, nu se simt. Ca personaj, este schematic, dar asta o inconjoara de mister si sugereaza mai multe decat spune sau arata. O vedem sigura pe ea si calculata, in momentul in care merge la directorul liceului cu mama ei, dar isi pierde capul cand Andrei, fiu de disident, a carui familie se muta in cartier, ii propune sa fuga din tara, trecand Dunarea in inot, si o ia atat de in serios incat pregatirile devin de un comic absurd. Cei doi isi pun totusi planul in aplicare, dar la jumatatea drumului Eva se intoarce, exact asa cum plecase, fara sa spuna nimic, nu doar celor de acasa, ci chiar si spectatorilor care o urmaresc. Este imprevizibila, dar ma intreb cat din aceste caracteristici ale personajului sunt intentionate si cat din ele denota din nesiguranta scenaristilor care au creat-o.

Lalalilu (Timotei Duma, joaca extraordinar), este un copil precoce, care are preocupari si dorinte ce depasesc uneori granitele copilariei, cum ar fi faptul ca isi doreste sa moara, ba mai mult, isi doreste sa moara fiindca l-a suparat Ceausescu. Apoi hotaraste sa-l omoare, el, la randul sau, pe Ceausescu, sau viseaza sa construiasca un submarin cu care sa plece tot cartierul din tara, sau se intreaba daca si lui Ceausescu i-au cazut dintii. Imi vine greu sa cred ca toate preocuparile unui copil din acea vreme se invarteau in jurul Dictatorului. 

Cand intri in sala de cinematograf deja stii ca vei vedea un film despre epoca de dinainte de revolutie si se mizeaza mult pe asta. Filmul exceleaza in detalii si elemente “comuniste”, dar parca unele sunt prea expozitive, prea puse acolo, prea aratate cu degetul (fiul securistului versus fiul dizidentului), sau mizeaza pe o oarecare nostalgie a spectatorilor ca sa creeze emotie. Ma gandesc la momentul de folk patriotic, in care elevii de profesionala sunt pusi sa cante piesa tautologic intitulata “Tara noastra-i tara noastra” (piesa este si pe generic), moment care se vrea evocator pentru toti cei care au cantat la un moment dat acest cantec sau oricare altul de genul asta, pe care eu (la revolutie aveam 4 ani) l-am privit cu ironie si nu mi-a spus nimic. 

Cat despre sfarsit, al lumii, al unei epoci, aprope ca este trecut cu vederea. Toti par atat de ancorati in ce li se intampla, incat revolutia, aratata doar prin cateva imagini la televizor, o scurta scena cu familia imbratisata si trista veste ca Alexandru a murit luptand, nu pare sa insemne mare lucru. Schimbarea, vazuta prin geaca de jeans a lui Lalalilu, ii permite Evei sa-si indeplineasca visul, acela de a pleca in strainatate.

In Hartia va fi albastra (regizor: Radu Muntean) actiunea se petrece in noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, cand soldatul Costi (Paul Ipate) fuge din post cu intentia de a ajunge in centrul Bucurestiului pentru a lupta impotriva teroristilor. Locotenentul de militie Neagu (Adi Carauleanu), pleaca pe urmele sale. Actiunea se despica pe doua planuri. 

Costi se intalneste pe drum cu un tiganas revolutionar, interpretat admirabil de Andi Vasluianu, impreuna cu care ajunge la o vila de unde se trage, nu se stie spre cine, si in care un fel de sef cu voce deja ragusita (Ion Sapdaru) da ordine. Este intalnirea cu haosul. In acest moment, Neagu ajunge la televiziune, unde armata preluase “controlul”, primind telefoane, dand comenzi si urmarind televizorul, intr-o sala in care tot intra si ies oameni si nimic nu e clar. Este a doua imagine a dezordinii.

Cand esti parte dintr-un eveniment, nu poti judeca lucrurile, fiindca esti purtat de evolutia lor. Filmul reda minutios, clar si bine construit cea mai mare confuzie, in care sunt antrenate personajele, pana cand nici unul nu mai intelege ce se intampla, dar continua sa se miste fiind purtati de val. Este probabil imaginea cea mai apropiata de ce s-a intamplat cu adevarat.

Filmul incepe cu sfarsitul. Totusi asta nu-i scade din potentialul narativ. Este construit ca o demonstratie. La inceput vezi niste oameni, imbracati in haine militare, care sunt impuscati. Pe parcursul filmului nu ti se explica de ce au fost impuscati, ci pur si simplu ti se prezinta o dezordine care demonstreaza ca nu mai are nici o importanta, iar cele cateva personaje nu sunt decat cativa care si-au gasit moartea in acest fel. 

Si totusi, desi filmul functioneaza perfect, ca un mecanism inteligent, nu te convinge pana la capat. Vina este a personajelor principale, soldatul Costi sau locotenentul Neagu, care nu-ti provoaca nici o emotie, nici o grimasa, nu te fac sa empatizezi cu trairile lor, te lasa reci, nu te transpun acolo, ci te tin la distanta. In mod paradoxal (sau poate intentionat) personajele “aparitii”, cum ar fi tiganul sau seful de la vila sunt mai pline de farmec si mai reale.

A fost sau n-a fost, primul film de lung-metraj al regizorului Corneliu Porumboiu, este construit ca un talk-show interactiv, organizat de o televiziune de provincie, cu intrebarea: a fost sau n-a fost revolutie cu 16 ani in urma in orasul lor? Emisiunea, moderata de Jderescu (Teodor Corban), ii are ca invitati pe profesorul Manescu (Ion Sapdaru) si pe batranul Piscoci (Mircea Andreescu). 

Inceputul plaseaza actiunea intr-o anumita localitate, prin cateva imagini descriptive, care arata cum stau pe acolo lucrurile. Profesorul Manescu, tocat intai de sotie sa vina cu salariul intreg acasa, trece pe la bar sa se informeze despre ce facuse noaptea trecuta, moment in care aflam ca se certase cu “chinezul” si ca datoreaza o mare suma de bani carciumarului, se duce la scoala, unde, dupa ce le da o lucrare de control elevilor, culmea, in ajunul sarbatorilor, da tot salariul pe datorii. Ajunge in final la acelasi chinez de la care imprumuta o suma de bani. Jderescu, ajutat de sotie, care il imbraca si ii face micul dejun, suna la potentiali invitati, din care unul nu mai raspunde de loc, se enerveaza, se duce la studiou unde tocmai se tragea un videoclip, da cateva indicatii si incearca sa-si convinga amanta ca e urat la Bucuresti iarna. Piscoci, cel mai onorabil dintre toti, este un batran care isi duce viata singur si care face pe Mos Craciun, acum, ocazional pentru vecini, in tinerete, mai des.  

Emisiunea ii reuneste pe cei trei, asezati la o masa mica, atat de mica, incat intr-un prim plan al lui Jderescu incape si fata batranului Piscoci, avand in spate un panou cu imaginea Pietei, unde s-a desfasurat Revolutia. Intrebarea pe care isi propun s-o dezbata cei trei: a fost sau n-a fost in orasul lor revolutie? Modalitatea de a afla acest lucru: prin memoria colectiva.  Desi Jderescu incepe pompos cintadu-l pe Socrate(ceva mai tarziu el va repeta cu exactitate citatul, dovada ca doar la atat se rezuma cultura sa universala), pe parcurs lucrurile tind sa se reduca la elemente din ce in mai marunte, cum ar fi exactitatea orelor la care s-a intamplat asa-zisa revolutie, pozitia “revolutionarilor” in Piata in raport cu ghereta paznicului sau cu statuia, sau un telespectator care-si aminteste ca  Manescu ar fi baut pana dimineata langa piata, apoi ar fi plecat acasa. Este demonstratia faptului ca un lucru mare, cum ar fi revolutia, poate sa-si piarda din importanta in fata lucrurilor marunte, de zi cu zi. Cea mai adevarata si sincera versiune a ceea ce s-a intamplat o are insa Piscoci, care pana la sfarsit este aproape ignorat. Pentru el acea zi ramasese in minte pentru ca s-a certat cu nevasta, s-a dus la gradina Botanica si a furat cateva magnolii ca s-o impace, la televizor au promis ca dau o suta de lei pentru sarbatori, apoi s-a intrerupt programul TV, pentru ca la Bucuresti se consuma Revolutia, abia dupa aceea a mers si el in piata unde era multa lume. 

Eu personal prefer A fost sau n-a fost. In primul rand, autorul n-a trebuit sa refaca o perioada indepartata, presarand elemente de genul portrete ale lui Ceausescu (Porumboiu este foarte atent la detalii, dar stapanind foarte bine mediul in care isi plaseaza actiunea, acestea nu par sa-i fi dat multa bataie de cap) si deci filmul este cel mai autentic. Dialogul este impecabil construit, avand atata forta incat sa nu observi ca sta pe un cadru fix cateva minute. Personajele sunt foarte bine conturate, foarte bine puse in valoare de actori. 

Desi Revolutia este marele subiect - tratat diferit, dar comun pentru toate - celor trei filme le lipseste revolutia propriu-zisa. Ea este doar sugerata, sau prezentata prin mici faramituri, dar niciodata nu ia grandoarea pe care probabil c-a avut-o. Nu ma refer neaparat la multimi de oameni care scandeaza si lupta, ci la acel spirit in miscare, la acel val care te prinde din mers, care te umple de entuziasm. Revolutia nu s-a simtit. A fost tratata la rece, cu o atitudine detasata, data probabil de faptul ca au trecut suficienti ani de la evenimentul propriu-zis ca acesta sa poata fi analizat si despicat in mici povesti. Sau poate ca cei trei creatori si chiar publicul s-au saturat sa vada genul acesta de revolutie de amploare, poate ca era timpul ca revolutia sa capete individualitate, sa se personalizeze.

Aceasta tenta minimalista, care poate fi chiar si consecinta unui buget redus, creeaza insa un trend sau o Scoala, in orice caz, o vadita turnura si un nou val de regizori talentati care au ce spune si stiu cum s-o spuna.  

Uimirea mea este insa nu stilul in care au ales cei trei sa faca filmul, ci tema, aceasta stranie coincidenta, care poate isi are o explicatie logica, sau poate era   nevoia de a umple un gol pe care-l avea cinematograful romanesc la acest capitol.

Revolutia a fost aceeasi, filmele - diferite. Cei trei regizori pot fi luati ca un exemplu perfect al faptului ca fiecare artist este autentic si vede lucrurile in unicul sau fel.