iulia valeri

The time killer

Tue, 28 Feb 2012 02:44:56 -0500

Aș paria că fiecare al doilea om a fost cel puțin odată prins de un serial în așa fel încât să nu se ridice de la calculator până nu vede cel puțin un sezon – și chiar și atunci doar pentru necesități esențiale, de care, până la genericul de final, nici nu și-a dat seama că are nevoie. Mie mi s-a întâmplat să mă prindă în perioada examenelor, sub presiunea unor deadline-uri, în întârziere la întâlniri și aproape de fiecare dată nu mi-am putut dezlipi ochii din monitor, decât în ultimul moment.

În ultimii ani, de câte ori interacționez cu un grup de oameni, conversația alunecă la un moment dat, inevitabil, în zona ultimelor seriale văzute sau de recomandat. Febra Lost a prins tot căminul universității de Film și Teatru de la primul etaj până la al zecelea. Dacă mă întorceam mai târziu acasă, până la etajul trei știam deja ce urmează să se întâmple în noul episod, care apăruse cu o zi înainte. Când ne-am prins că producătorii și, în consecință, scenariștii, nu știu cum s-o mai lungească, ducându-se prea tare în neverosimil și SF, pentru că popularitatea serialului i-a luat până și pe ei prin surprindere, am renunțat. Am sărit peste Prison Break, am văzut Dexter și, preferatul meu la capitolul dramă, Six Feet Under, și am început să consum alt gen – sitcom.

Situation comedy, termenul englezesc, prescurtat și preluat în slang-ul televiziunii ca sitcom, este un gen de comedie care prezintă, într-o convenție comică, personaje într-un mediu obișnuit (casă, birou, pub). O altă caracteristică a sitcom-urilor este laugh track-ul (fundal sonor de râsete, introdus pentru prima oară în 1950, în serialul produs de NBC The Hank McCune Show), dar care nu se mai găsește în multe din comediile ultimilor ani. Sitcom-urile se împart de obicei în sezoane de câte 20-25 episoade, fiecare episod având de regulă o durată de 20-25 de minute, în funcție de durata publicității.

Primul sitcom, Sam and Henry, a fost difuzat la un post de radio din Chicago, începând cu 1926. Spre sfârșitul anilor 40 au apărut primele seriale de televiziune, printre care Pinwright’s Progress (BBC) și Mary Kay and Johnny (DuMont). În topul serialelor TV din toate timpurile realizat de revista TV Guide, pe primele trei poziții se află Seinfield, I Love Lucy, The Honeymooners. Din punct de vedere al profitului realizat, pe primul loc se alfă Friends.

Și totuși, chiar dacă acestea se află în top, fiind în continuare unele din cele mai bine scrise seriale, cu personaje memorabile și glume deștepte, dacă mă uit astăzi la ele, umorul lor nu mă mai satisfice. Spectatorul de astăzi este mult mai inteligent și mai pretențios decât cel de acum zece sau douăzeci de ani. Fiind un produs care se hrănește din rating-uri, difuzat pe canale care sunt în permanentă concurență, sitcom-ul a trebuit să se reinventeze de nenumărate ori. În topul meu de astăzi nu se mai află Seinfield, pentru că eu am văzut Family Guy, 30 Rock sau Arrested Development și deci am luat contact cu un alt tip de umor, absurd, uneori sec, dar mai sofisticat și mai inteligent.

Felul în care serialul de televiziune educă spectatorul se reflectă nu doar în așteptările mai mari în privința altor seriale, ci chiar a cinema-ului. Este un fenomen care încă nu e suficient cercetat. Dacă convenția sitcom-ului este că fiecare a doua replica este o glumă, nu la fel este cea a comediilor de lungmetraj, dar vei plăti biletul de cinema ca să râzi cel puțin la fel de mult.

Într-un studiu publicat în Oxford Journals, intitulat Comedy verite: contemporary sitcom form, Brett Mills, susține că, dimpotrivă, sitcom-ul, în contrast cu alte genuri de televiziune, este unul care nu s-a dezvoltat foarte mult de la apariția lui. Argumentul lui este că toate utilizează ceea ce el numește ‘repeatable narrative’, orice serial oferind conținut diferit prin aceeași formă narativă. Eu cred că diferența nu trebuie căutată la acest nivel – unde se va menține convenția, care definește însuși genul – ci la nivelul la care se poate inova, al tipului de umor. Este extrem de diferit tipul de umor din The Office, inspirat din reality show-uri, în care personajele stau în fața unui aparat de filmat și vorbesc despre colegii lor, de cel din Arrested Development, în care există o voce a naratorului, din off, care relatează încurcăturile și confuziile amuzante ale personajelor, sau de cel din 30 Rock, în care umorul este creat și prin mișcări inteligente de aparat. În How to become a sitcom writer Mark Blake găsește chiar o diferență dintre tipul de umor american și englez – sitcom-ul din US este optimist și aspirațional, personajele sunt activ implicate în rezolvarea problemelor lor, în a învăța, a crește și a deveni oameni mai buni. Serialele engleze au favorizat ratați disfuncționali care nu au nici o speranță de a realiza ceva important în viețile lor triste. Cine a văzut seriale britanice ca Cheers, Frasier sau My family poate remarca ușor această diferență.

În România și Moldova sitcom-ul a ajuns abia după revoluție, iar primele seriale produse în România au fost ‚adaptări’ ale unora străine. Asta presupune cumpărarea scenariului, traducerea și adaptarea glumelor la tipul de umor local. De exemplu Fete cu lipici, difuzat la ProTV în 2005 este serialul englezesc Coupling, difuzat pe BBC2, începând cu 2000. În ce măsură însă încercarea de a traduce umorul englezesc în cel românesc a fost una de succes? Glumele erau șlefuite doar la nivelul expresiilor și nu reflectau noul context în care erau puse. În ciuda succesului global al genului, sunt diferențe clare de situație, personaje și umor, care trebuiesc luate în considerare în cazul unei adaptări. Aceeași televiziune românească și-a produs mai târziu propriile seriale originale, dar fără să determine forfotă în jurul vreo unuia, fără să creeze un hit local care să egaleze în popularitate un sitcom venit din afară.

Popularitatea serialelor de televiziune nu doar educă spectatorul de cinema, dar și îi oferă o alternativă puternică la filmele de lungmetraj pe care le poate vedea acasă. Serialele au toate șansele să fie preferate, în defavoarea filmelor destinate marelui ecran: sunt mai scurte, fiecare episod funcționând la nivel narativ ca un lungmetraj (are un personaj cu o problemă, o poveste principală și una secundară), sunt mai dinamice, acțiunea este condensată, esențializată, este amuzant (cum spuneam, chiar și în cele mai bune comedii de cinema sunt momente dramatice sau scene explicative) și se adresează tuturor vârstelor. Sper totuși că, din când în când, spectatorul, acel spectator sofisticat, care este foarte greu de surprins, va pune pauză serialului și va merge la cinema să vadă un film.

(articol publicat in www.ospoon.eu)

Photo

Thu, 12 Jan 2012 11:35:02 -0500

The novel

Thu, 12 Jan 2012 06:47:58 -0500

The novel

“Prepare for glory“– the glory of Hollywood

Tue, 10 Jan 2012 15:19:00 -0500

300

Anul 480 in. Hr. Xerxes, regele Imperiului Persan, in fruntea celei mai numeroase armate din lume cere Spartei pamant si apa, semn al recunoasterii puterii sale. Sparta refuza. Batalia se va da la Thermopile, unde armata Spartei, de numai 300 de oameni, in frunte cu regele Leonidas, tine piept timp de doua zile giganticei armate persane, in una din cele mai celebre batalii din lume.

“Cand baiatul s-a nascut, ca toti Spartanii, a fost examinat”. La varsta de 7 ani, este luat de langa mama sa si supus, pana la maturitate, unui antrenament riguros, in care invatatura cea mai importanta era aceea de a ucide. Antrenamentul poate face dintr-un om un bun luptator, dar un luptator genial este daruit de zei. “Era frig. Baiatului ii era foame. Era initierea sa in salbaticie. Se intorcea de acolo spartan, sau nu se intorcea deloc.” A auzit un marait. Era un lup, negru ca intunericul, cu ochi sticlosi. Calculat, rabdator, cu muschii incordati in forma perfecta, baiatul l-a omorat cu o singura lovitura de sulita. Si s-a intors rege. Regele Leonidas.

“Dar acum o noua bestie se apropie”. Acestea sunt cuvintele lui Dilios, martorul care s-a intors, singurul care s-a salvat, doar pentru a lasa istoriei si urmasilor marturie despre fapta eroica a celor 300. De altfel, vocea lui te urmareste tot filmul, controlata, care potenteaza cuvintele mari: “Lumea va sti ca oameni liberi au stat inaintea unui tiran, ca putini au stat inaintea multora si ca, chiar si un rege poate sangera.”

Sa dam putin inapoi. Regele Leonidas (Gerard Butler)si frumoasa sa regina (Lena Headey) petreceau o zi linistita, cand a sosit un mesager persan. Mesajul lui: Sparta va fi lasata in pace daca ii ofera regelui Xerxes (Rodrigo Santoro, la proportii gigantice), o bucata de pamant si apa. Leonidas raspunde ironic ca, totusi, spartanii au o reputatie de aparat, si daca pana si atenienii, acei “iubitori de baieti” au gasit in ei curajul sa-i refuze, nici vorba ca ei sa accepte. Mesagerul persan este stupefiat. “Alege-ti cu grija urmatoarele tale cuvinte”. Ca raspuns, regele Leonidas il impinge intr-o groapa uriasa. “Asta e nebunie” striga mesagerul. “Asta e Sparta” urla Leonidas. Zarurile au fost aruncate.

Inainte de a pleca la lupta, regele trebuie sa consulte oracolul. Dar sfintii au fost cumparati si sunt impotriva lui. Cu trei sute de oameni, garda sa personala, toti unul ca unul, numai muschi si fier, Leonidas porneste spre Thermopile. “Spartan”, striga din urma regina Gorgo, “Vino cu scutul, sau pe el”.

Armata lui Xerxes este neinchipuit de mare. Se intinde dincolo de orizont. Furtuna distruge cateva corabii, dar mai sunt sute care vin din urma. Spartanii nu sunt speriati. Visul lor este sa moara in lupta, pentru asta au fost crescuti. Strategia lor este inteligenta. Se aranjeaza intr-o unitate compacta, ca un scut, de care nu pot trece soldatii persani, dar de sub care pot tasni sulitele lor, indreptate catre acestia. Reusesc sa omoare in felul acesta, in prima zi, armata trimisa de persi. Xerxes este furios. A doua zi trimite cei mai buni luptatori ai sai: Imortalii. “Numele lor este pus la incercare” - si nu ii vor supravietui. Rand pe rand, se perinda prin fata noastra cele mai mari grozavii ale Imperiului persan, elefanti, monstri. In cele din urma, cei 300 sunt tradati, incercuiti si ucisi, nu inainte ca regele Leonidas sa incerce, fara succes, sa-l omoare pe Xerxes.

Zack Snyder, regizorul filmului, este autorul unui remake horror, Down of the dead. Efectele sunt specialitatea sa. Povestea i se potriveste ca o manusa. Atat de atent la detalii, scapa totusi foarte multe erori, cum ar fi cele de racord intre cadre sau de reflectie a luminilor studioului in ochii personajelor.

Majoritatea replicilor din film sunt despre libertate, despre lupta, despre spartani, repetate la nesfarsit. Totusi celelalte cateva replici sunt atat de hollywoodiene incat ar putea la fel de bine sa functioneze intr-un sit-com. Regele Leonidas ii spune lui Dilios “Am incredere ca zgarietura nu te-a facut inutil”, “Deloc, my lord, e doar un ochi”, raspunde acesta. Ca sa nu mai vorbesc de balbaielilie spartanilor, care cu greu se pot numi replici, dar care stau drept raspuns la intrebarea regelui care este profesia lor: “Harooh Harooh Harooh!”

Ca si cum n-ar fi fost destul, toate acestea sunt presarate cu o muzica care leagana graul, intinsa, lenta, gen Gladiator, expirata si resuscitata, care nu se potriveste ritmului alert pe care-l are intregul film.

300 este un film foarte hulit de critica. Oricum aceasta nu era publicul tinta si nu conteaza, in raport cu incasarile imense pe care le-a facut. Dar care este totusi publicul tinta? Cu siguranta ar fi facut placere regizoarei naziste Leni Riefenstal aceasta alaturare de trupuri unsuroase si umblate la sala, aceste relanti-uri care permit o rapida enumerare a muschilor pe pe corpul luptatorilor. Sau unui adolescent cu fata plina de cosuri, care isi ascunde revista porno sub saltea. Si totusi cum se explica afluenta lor in cinematografe? Poate fi ceea ce se numeste spalare de creier? Pentru ca atunci cand iesi de acolo, chiar ai impresia ca ai inteles, chiar ai simtit cum erau spartanii si cum era spiritul de lupta, pentru ca peste doua ore sa-ti dai seama ca n-a fost decat o adunatura salbatica cu un pretext nobil, pe care l-au flururat in fata ochilor, atat de des incat sa ajungi sa-I crezi.

Benzile desenate ale lui Frank Miller

Filmul are la origine benzile desenate ale lui Frank Miller. Are la origine e putin spus, acestea sunt respectate cadru cu cadru si replica cu replica. Autorul a gandit comics-urile dupa un alt film care evoca acelasi moment, The 300 Spartans, facut in 1962. Evident ca mijloacele nu pot fi comparate, filmul din ’62 este departe de a fi spectaculos. Are insa un punct in plus fata de 300: respecta istoria. In realitate persii au atacat atenienii, iar acestia au cerut ajutorul Spartei (Grecia fiind pe atunci despartita in orase, care luptau constant unul impotriva altuia). Genialul conducator al flotei ateniene Themistocles a tinut piept corabiilor lui Xerxes pe apa, pentru ca Leonidas sa poata lupta pe uscat.

Frank Miller a filtrat The 300 Spartans prin imaginatia sa nebuna, creand o noua poveste. In afara de episodul in care regina Gorgo incearca sa convinga senatul sa trimita intreaga armata in lupta, filmul este in intregime lucrat dupa desene. Cu toate astea filmul a avut doi scenaristi (Kurt Jhonstand si Michel Gordon). Chiar daca BD-urile lui Miller nu ar fi acoperit totul in materie de poveste si replica, un film de acest gen nu are nevoie de scenarist. Partea tare la el este prelucrarea si efectele speciale, nu intamplator filmarile au durat 6 luni, iar postproductia, un an.

Filmului i s-a reprosat ca excesul de slow motion ii da o aparenta statica, nefilmica (probabil ca la o viteza normala, filmul ar avea durata de doua ori mai scurta). Intradevar, filmul inseamna miscare, dar mai inseamna si altceva, povesti bine spuse si personaje complexe. Poate ca din toate, anume acest efect este cautat, acela de a da a-l apropia cat mai mult de original, de benzile desenate, care sunt imagini fixe.

Frank Miller este responsabil pentru inca un film, Sin City – povestea unui oras, in care intr-o noapte continua, raul inghite orice miscare. La fel ca si 300, Sin City, in regia lui Robert Rodriguez si a lui Miller, avandu-l ca regizor invitat pe Tarantino (vinovat probabil pentru amestecul de povesti), respecta pana la incadratura si culoare comics-urile. Acelasi cer albastru-cenusiu, acelasi joc cromatic (buzele rosii ale femeilor, sangele galben al lui Rourk). Atunci de ce nu i s-a reprosat filmului lui Rodriguez prelucrarea excesiva pe calculator? Poate pentru ca a fost regizat de chiar autorul comics-urilor? Sau din cauza naturii subiectului? Sin City nu poate sa-ti inspire decat cel mult repulsie, in schimb cand iesi de la 300, iti vine sa urli, ca si spartanii, crezi in libertate ca cel mai mare drept al omului si esti gata sa infrunti pentru ea pana la ultima persoana care iti va sta in cale.

Epopeea

300 este o epopee. Dar nu ia grandoarea unei epopei. Pentru ca iti este prea bagat in ochi, urechi, iti este prea repetat mesajul, pretextul, incat ajungi sa crezi ca serveste de masca pentru celelalte aspecte ale filmului.

Are aceeasi muzica ca in Gladiatorul si aceeasi multime numeroasa ca in Lord of the Rings. Este ultima aparitie in materie de efecte speciale si totusi, dupa parerea mea, nu-l depaseste nici pe unul, nici pe altul.

In Lord of the rings, cu toate efectele speciale, spectaculoase, povestea transpare, sunt lumi noi, create de mintea autorului (J.R.R.Tolkien). Daca am gandi 300 la nivel de poveste, ar fi simpla, lineara, neinteresanta, desi este atestata istoric. Sau poate de aceea. Ce va ramane din el cand va fi depasit ca efecte? Cam ce inseamna pentru noi azi acel The 300 spartans din 1962. Este clasica poveste Hollywoodiana: de ce sa faci remake-ul cand exista filmul si subiectul ar putea fi neinteresant? Pentru ca poti sa-l faci mai bine? Nu, pentru ca stii sigur ca vinde.

„Pregateste-te pentru glorie” este motto-ul filmului. Pregateste-te pentru a fi fiert la foc incins timp de 117 minute si de a iesi de acolo tot crud. „El n-a vrut sa-i fie inchinate cantece, monumente sau poeme despre razboi si valoare. Dorinta sa era simpla: <tineti-ne minte>.”

Revoluționar despre revoluție

Tue, 10 Jan 2012 15:17:52 -0500

Cronologic, daca ar fi sa pun cap la cap cele trei filme despre care vreau sa vorbesc, ordinea lor ar fi: Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii, Hartia va fi albastra, A fost sau n-a fost, respectiv, inainte de revolutie, in timpul revolutiei si mult dupa revolutie - inceput, cuprins si concluzie. Tocmai de aceea le tratez impreuna, desi sunt foarte diferite.

Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii, debutul in filmul de lung-metraj al regizorului Catalin Mitulescu, este povestea unei adolescente, Eva Matei (Dorotheea Petre), o tanara de 17 ani, eleva la un liceu din Bucuresti, care este mutata la o scoala profesionala, pentru faptul ca a spart un bust al lui Ceausescu, cand adevaratul vinovat este de fapt Alexandru, prietenul ei, fiul securistului local; sau este povestea unui pusti de 7 ani, Lalalilu, care hotaraste sa-l omoare pe Ceausescu, pentru ca acesta o supara pe sora sa. Niciodata nu sunt ambele in acelasi timp, poate doar atunci cand cei doi frati il privesc pe tatal lor imitandu-l pe Ceausescu.

Eva nu este revoltata; ea nu este, totusi, supusa. Trateaza totul cu lejeritate, dramele ei, daca sunt, nu se simt. Ca personaj, este schematic, dar asta o inconjoara de mister si sugereaza mai multe decat spune sau arata. O vedem sigura pe ea si calculata, in momentul in care merge la directorul liceului cu mama ei, dar isi pierde capul cand Andrei, fiu de disident, a carui familie se muta in cartier, ii propune sa fuga din tara, trecand Dunarea in inot, si o ia atat de in serios incat pregatirile devin de un comic absurd. Cei doi isi pun totusi planul in aplicare, dar la jumatatea drumului Eva se intoarce, exact asa cum plecase, fara sa spuna nimic, nu doar celor de acasa, ci chiar si spectatorilor care o urmaresc. Este imprevizibila, dar ma intreb cat din aceste caracteristici ale personajului sunt intentionate si cat din ele denota din nesiguranta scenaristilor care au creat-o.

Lalalilu (Timotei Duma, joaca extraordinar), este un copil precoce, care are preocupari si dorinte ce depasesc uneori granitele copilariei, cum ar fi faptul ca isi doreste sa moara, ba mai mult, isi doreste sa moara fiindca l-a suparat Ceausescu. Apoi hotaraste sa-l omoare, el, la randul sau, pe Ceausescu, sau viseaza sa construiasca un submarin cu care sa plece tot cartierul din tara, sau se intreaba daca si lui Ceausescu i-au cazut dintii. Imi vine greu sa cred ca toate preocuparile unui copil din acea vreme se invarteau in jurul Dictatorului.

Cand intri in sala de cinematograf deja stii ca vei vedea un film despre epoca de dinainte de revolutie si se mizeaza mult pe asta. Filmul exceleaza in detalii si elemente “comuniste”, dar parca unele sunt prea expozitive, prea puse acolo, prea aratate cu degetul (fiul securistului versus fiul dizidentului), sau mizeaza pe o oarecare nostalgie a spectatorilor ca sa creeze emotie. Ma gandesc la momentul de folk patriotic, in care elevii de profesionala sunt pusi sa cante piesa tautologic intitulata “Tara noastra-i tara noastra” (piesa este si pe generic), moment care se vrea evocator pentru toti cei care au cantat la un moment dat acest cantec sau oricare altul de genul asta, pe care eu (la revolutie aveam 4 ani) l-am privit cu ironie si nu mi-a spus nimic.

Cat despre sfarsit, al lumii, al unei epoci, aprope ca este trecut cu vederea. Toti par atat de ancorati in ce li se intampla, incat revolutia, aratata doar prin cateva imagini la televizor, o scurta scena cu familia imbratisata si trista veste ca Alexandru a murit luptand, nu pare sa insemne mare lucru. Schimbarea, vazuta prin geaca de jeans a lui Lalalilu, ii permite Evei sa-si indeplineasca visul, acela de a pleca in strainatate.

In Hartia va fi albastra (regizor: Radu Muntean) actiunea se petrece in noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, cand soldatul Costi (Paul Ipate) fuge din post cu intentia de a ajunge in centrul Bucurestiului pentru a lupta impotriva teroristilor. Locotenentul de militie Neagu (Adi Carauleanu), pleaca pe urmele sale. Actiunea se despica pe doua planuri.

Costi se intalneste pe drum cu un tiganas revolutionar, interpretat admirabil de Andi Vasluianu, impreuna cu care ajunge la o vila de unde se trage, nu se stie spre cine, si in care un fel de sef cu voce deja ragusita (Ion Sapdaru) da ordine. Este intalnirea cu haosul. In acest moment, Neagu ajunge la televiziune, unde armata preluase “controlul”, primind telefoane, dand comenzi si urmarind televizorul, intr-o sala in care tot intra si ies oameni si nimic nu e clar. Este a doua imagine a dezordinii.

Cand esti parte dintr-un eveniment, nu poti judeca lucrurile, fiindca esti purtat de evolutia lor. Filmul reda minutios, clar si bine construit cea mai mare confuzie, in care sunt antrenate personajele, pana cand nici unul nu mai intelege ce se intampla, dar continua sa se miste fiind purtati de val. Este probabil imaginea cea mai apropiata de ce s-a intamplat cu adevarat.

Filmul incepe cu sfarsitul. Totusi asta nu-i scade din potentialul narativ. Este construit ca o demonstratie. La inceput vezi niste oameni, imbracati in haine militare, care sunt impuscati. Pe parcursul filmului nu ti se explica de ce au fost impuscati, ci pur si simplu ti se prezinta o dezordine care demonstreaza ca nu mai are nici o importanta, iar cele cateva personaje nu sunt decat cativa care si-au gasit moartea in acest fel.

Si totusi, desi filmul functioneaza perfect, ca un mecanism inteligent, nu te convinge pana la capat. Vina este a personajelor principale, soldatul Costi sau locotenentul Neagu, care nu-ti provoaca nici o emotie, nici o grimasa, nu te fac sa empatizezi cu trairile lor, te lasa reci, nu te transpun acolo, ci te tin la distanta. In mod paradoxal (sau poate intentionat) personajele “aparitii”, cum ar fi tiganul sau seful de la vila sunt mai pline de farmec si mai reale.

A fost sau n-a fost, primul film de lung-metraj al regizorului Corneliu Porumboiu, este construit ca un talk-show interactiv, organizat de o televiziune de provincie, cu intrebarea: a fost sau n-a fost revolutie cu 16 ani in urma in orasul lor? Emisiunea, moderata de Jderescu (Teodor Corban), ii are ca invitati pe profesorul Manescu (Ion Sapdaru) si pe batranul Piscoci (Mircea Andreescu).

Inceputul plaseaza actiunea intr-o anumita localitate, prin cateva imagini descriptive, care arata cum stau pe acolo lucrurile. Profesorul Manescu, tocat intai de sotie sa vina cu salariul intreg acasa, trece pe la bar sa se informeze despre ce facuse noaptea trecuta, moment in care aflam ca se certase cu “chinezul” si ca datoreaza o mare suma de bani carciumarului, se duce la scoala, unde, dupa ce le da o lucrare de control elevilor, culmea, in ajunul sarbatorilor, da tot salariul pe datorii. Ajunge in final la acelasi chinez de la care imprumuta o suma de bani. Jderescu, ajutat de sotie, care il imbraca si ii face micul dejun, suna la potentiali invitati, din care unul nu mai raspunde de loc, se enerveaza, se duce la studiou unde tocmai se tragea un videoclip, da cateva indicatii si incearca sa-si convinga amanta ca e urat la Bucuresti iarna. Piscoci, cel mai onorabil dintre toti, este un batran care isi duce viata singur si care face pe Mos Craciun, acum, ocazional pentru vecini, in tinerete, mai des.

Emisiunea ii reuneste pe cei trei, asezati la o masa mica, atat de mica, incat intr-un prim plan al lui Jderescu incape si fata batranului Piscoci, avand in spate un panou cu imaginea Pietei, unde s-a desfasurat Revolutia. Intrebarea pe care isi propun s-o dezbata cei trei: a fost sau n-a fost in orasul lor revolutie? Modalitatea de a afla acest lucru: prin memoria colectiva. Desi Jderescu incepe pompos cintadu-l pe Socrate(ceva mai tarziu el va repeta cu exactitate citatul, dovada ca doar la atat se rezuma cultura sa universala), pe parcurs lucrurile tind sa se reduca la elemente din ce in mai marunte, cum ar fi exactitatea orelor la care s-a intamplat asa-zisa revolutie, pozitia “revolutionarilor” in Piata in raport cu ghereta paznicului sau cu statuia, sau un telespectator care-si aminteste ca Manescu ar fi baut pana dimineata langa piata, apoi ar fi plecat acasa. Este demonstratia faptului ca un lucru mare, cum ar fi revolutia, poate sa-si piarda din importanta in fata lucrurilor marunte, de zi cu zi. Cea mai adevarata si sincera versiune a ceea ce s-a intamplat o are insa Piscoci, care pana la sfarsit este aproape ignorat. Pentru el acea zi ramasese in minte pentru ca s-a certat cu nevasta, s-a dus la gradina Botanica si a furat cateva magnolii ca s-o impace, la televizor au promis ca dau o suta de lei pentru sarbatori, apoi s-a intrerupt programul TV, pentru ca la Bucuresti se consuma Revolutia, abia dupa aceea a mers si el in piata unde era multa lume.

Eu personal prefer A fost sau n-a fost. In primul rand, autorul n-a trebuit sa refaca o perioada indepartata, presarand elemente de genul portrete ale lui Ceausescu (Porumboiu este foarte atent la detalii, dar stapanind foarte bine mediul in care isi plaseaza actiunea, acestea nu par sa-i fi dat multa bataie de cap) si deci filmul este cel mai autentic. Dialogul este impecabil construit, avand atata forta incat sa nu observi ca sta pe un cadru fix cateva minute. Personajele sunt foarte bine conturate, foarte bine puse in valoare de actori.

Desi Revolutia este marele subiect - tratat diferit, dar comun pentru toate - celor trei filme le lipseste revolutia propriu-zisa. Ea este doar sugerata, sau prezentata prin mici faramituri, dar niciodata nu ia grandoarea pe care probabil c-a avut-o. Nu ma refer neaparat la multimi de oameni care scandeaza si lupta, ci la acel spirit in miscare, la acel val care te prinde din mers, care te umple de entuziasm. Revolutia nu s-a simtit. A fost tratata la rece, cu o atitudine detasata, data probabil de faptul ca au trecut suficienti ani de la evenimentul propriu-zis ca acesta sa poata fi analizat si despicat in mici povesti. Sau poate ca cei trei creatori si chiar publicul s-au saturat sa vada genul acesta de revolutie de amploare, poate ca era timpul ca revolutia sa capete individualitate, sa se personalizeze.

Aceasta tenta minimalista, care poate fi chiar si consecinta unui buget redus, creeaza insa un trend sau o Scoala, in orice caz, o vadita turnura si un nou val de regizori talentati care au ce spune si stiu cum s-o spuna.

Uimirea mea este insa nu stilul in care au ales cei trei sa faca filmul, ci tema, aceasta stranie coincidenta, care poate isi are o explicatie logica, sau poate era nevoia de a umple un gol pe care-l avea cinematograful romanesc la acest capitol.

Revolutia a fost aceeasi, filmele - diferite. Cei trei regizori pot fi luati ca un exemplu perfect al faptului ca fiecare artist este autentic si vede lucrurile in unicul sau fel.

A sneak into my next story

Fri, 23 Dec 2011 08:42:00 -0500

A sneak into my next story

La chinoise

Thu, 22 Dec 2011 14:04:00 -0500

La chinoise

Filme ca enciclopedii de curiozități

Fri, 16 Dec 2011 20:20:00 -0500

Beginners este o dramă romantică, a cărei acțiune începe în 2003, la câteva luni după moartea tatălui lui Oliver Fields, personajul principal (Ewan McGregor), dar jonglează cu trecutul imediat sau îndepărtat, pentru a aduce de acolo acele detalii și momente, care îl fac pe Oliver să fie cine și cum este el acum și pentru a justifica, dar nu pe de-a-ntregul, relația lui cu Anna (Melanie Laurent).

Acest gen, dramă romantică, a devenit foarte popular într-o zonă de nișă, a filmului independent american, cuvintele lui Oliver „we had the kind of life that allowed us to be sad” descriu, esențializând, acest tip de cinema – personaje triste inexplicabil, o tristețe care se găsește în toate gesturile. Este foarte plăcută melancolia, ca stare pe care o transmite filmul, ca atmosferă evocatoare, dar nu atunci când aceasta, prin intermediul personajelor, stă drept conflict sau deznodământ al filmului, când are, deci, rol narativ. Dacă în cazul lui Oliver, starea sa, de singuratic marcat de o mamă excentrică și de un tată gay, este justificată, melancolia de care suferă Anna este doar vag explicată – ea este tristă pentru că autorii au avut nevoie de un personaj feminin trist, o tristețe fără adâncime, un truc dramaturgic.

Relația lui Oliver cu Anna începe printr-un joc, la o petrecere, el îl întruchipează pe Jung, ea se întinde pe canapeaua de lângă el, ca o pacientă, el vorbește cu accent nemțesc, ea nu vorbește, dar scrie într-un carnețel, se privesc secunde în șir. Se îndrăgostesc, se mută împreună, apoi, dintr-o dată, ceva nu merge. Eu, care am privit aceste câteva minute de început cu un zâmbet tâmp pe față, care am empatizat cu plimbările lungi prin parcuri, cu alergările, cu conversațiile din camera de hotel, nu înțeleg de ce, dintr-o dată, totul se năruie – pentru că nu primesc informație, nu mai am cu ce empatiza. Ies din zona emotivă și devin conștientă de mecanismul din spatele scenariului, de lipsurile lui. Dacă într-un film de mall fiecare acțiune a unui personaj are o explicație, însă aceasta e foarte clișeizată și previzibilă, în Beginners – ca reprezentativ pentru o anume specie de film – lipsesc unele informații. Acest lucru se poate datora și faptului că relația lui Oliver cu tatăl său se bazează pe experiența regizorului, Mike Mills, relația personajului principal cu Anna constituind partea de ficțiune a filmului. Prin comparație, relația lor este mai puțin convingătoare – Anna nu dă impresia unui personaj real, cât mai degrabă a obiectului către care este îndreptată afecțiunea idealizată a lui Oliver.

Povestind despre părinții săi, cu vocea din off, Oliver inserează tot felul de detalii, corelate cu imagini, pe care el le consideră relevante – „mama mea s-a născut în 1930. Așa arăta idealul de frumusețe, așa arătau mașinile etc.” La o primă privire, filmul e un conglomerat de trucuri și joculețe: alternează cu planurile temporare, folosește monologul, deci unghiul subiectiv al personajului principal, inserează imagini grafice, fotografii vechi, detalii și curiozități despre alte epoci decât cea în care se petrece acțiunea etc. În ciuda tuturor infomațiilor, povestea principală rămâne nerezolvată până la capăt – în loc să aducă ceva, toate aceste detalii îmi dau senzația unor obiecte strălucite și zăngănitoare, puse să distragă de la lacunele dramaturgice.

Am remarcat acest lucru la multe din filmele de dată recentă, cel puțin de la Amélie încoace – o tendință de a umple narațiunea cu informații mai mult sau mai puțin necesare. Fac comparația cu Amélie, deși acolo nimic nu este întâmplător și în asta constă diferența care îl plasează pe celălalt la un nivel valoric superior filmului Beginners – găsirea casetei este însuși declanșarea conflictului, catalizatorul care determină restul evoluției personajului. Iar acele obiecte, curiozități pentru Amelie, sunt încărcate cu valoare sentimentală, nu sunt simple fapte, etalate gratuit.

Instantaneu cu prieteni

Wed, 14 Dec 2011 10:11:00 -0500

Dacă ar fi să-i descriu ca văzuți într-un travling circular aș începe fără îndoială cu Lidia, care vorbește cel mai mult. Stă mereu cocoțată pe marginea canapelei, cu picioarele strânse sub ea, desculță, are paharul într-o mână, țigara în cealaltă și de acolo, de la înălțimea aceea, așteaptă cea mai mică ezitare din dialog ca să intervină, ca să facă o glumă, ca să îndrepte atenția asupra ei.

Lângă ea stă Anton, se așează mereu lângă ea, pentru că în felul ăsta nu trebuie s-o privească – e evident că nu poate sta mereu cu capul întors în unghi de 45 de grade. Stă în colțul lui de canapea și bea liniștit, aproape niciodată nu spune nimic, mereu ascultă. Dă impresia că este plictisit, dar în interiorul capului său au loc procese meticuloase și se derulează o existență agitată. Analizează tot ce se spune și depune concluziile în fișiere separate, în așa fel încât, dacă restul oamenilor vor uita orice fel de învățătură, ce li s-a părut revelatoare mai ales din cauza băuturii, odată ce închid lumina de la veioză înainte de culcare, Anton va pleca acasă un om mai înțelept – și deci, crede el, superior tuturor.

Vadim e bufonul petrecerilor – poartă conversații simultane cu oameni care se află în colțuri diferite ale camerei, gesticulează cu brațele lungi, vărsând pahare de vin, încurcă glumele pe care pregătește de dinainte, dezvăluind întâi poanta, provoacă rafale de râs mai ales prin accidente datorate mersului său împleticit și toate astea ar fi chiar amuzante, dacă nu s-ar crede în același timp un tip spiritual.

Clara bea, zâmbește tăcut și acumulează frustrare – cred că până acum nu a rămas nimeni aici căruia să nu aibă ceva să-i reproșeze. De obicei, toți au învățat să-și controleze discursul cu ea, să elimine orice remarcă care s-ar putea întoarce împotriva lor, dar acum, din cauza alcoolul, au uitat. Atunci când totuși spune ceva, e o răutate tăioasă, de a cărei ascuțime nici nu-și dă seama, cuvintele pe care le lansează aproape fac valuri de aer rece, care se revarsă în toate colțurile camerei.

Vlad e omul cu o mie de povești, are una pentru fiecare situație, dă impresia că pus în fața unui joben plin de cuvinte și scoțând la întâmplare, unul câte unul, ar avea, fără cea mai mică fâsticeală, câte o istorioară pentru fiecare. Bănuiesc că jumătate din ele sunt fabulații, că și-a însușit, în timp, o formulă simplă prin care face povești la secundă, pe o schemă dată, pornind de la un personaj și ajungând la o răsturnare de situație cu morală, dar ce mai contează, când sunt atât de amuzante și își servesc bine scopul – de a plasa ideile lui Vlad în gura unui personaj, mascând imposibilitatea lui de a le expune ca pe ceva propriu.

Există printre ei cineva care ia mereu notițe. Cineva care știe să se camufleze perfect, în așa fel încât să nu trădeze paginile pe care le poartă mereu cu el, reportofonul pornit în geantă în timp ce caută o brichetă pe care știe bine că n-o are, o memorie bună, care reține și cea mai nesemnificativă replică, schimb de privire, gest. Cineva printre voi înregistrează realitatea. Și pentru ce? Pentru a epura aceste memorii, pagini întregi, mii de cuvinte, de a le curăța până la esența lor. Ceea ce caută este o dovadă, mică, că acești oameni chiar trăiesc, că ei știu că trăiesc și că își dedică orice secundă acestei cauze. Iar asta sunt eu.

© Iulia Valeri

Încălzirea Globală în două filme documentare

Wed, 14 Dec 2011 10:03:00 -0500

“Ne topim!” titra un ziar din București, vara trecută, referindu-se la recordurile de temperatură din ultima vreme. Și nu era singurul; mass-media din întreaga lume a rescris manualele de geografie, pe prima pagină sau la știrea zilei. Încălzirea globală este, fără îndoială un subiect “fierbinte”.

Voi presupune ca sunt un simplu consumator de media care vrea să afle cum stau de fapt lucrurile, și am la îndemână, pentru asta, două documentare: An Inconvenient Truth și The Great Global Warming Swindle.

Trebuie să fac din start distincția clară între cele două documentare, ca tipuri. The Great Global Warming Swindle, regizat de Martin Durkin, este un documentar realizat pentru televiziune, și respectă, mai mult sau mai puțin, mijloacele specifice acesteia. An Inconvenient Truth, în regia lui Davis Guggenheim, este un documentar realizat pentru popularizarea teoriei încălzirii globale, rulat în cinematograf, lansat pe DVD, premiat cu doua Oscaruri, dintre care unul pentru cel mai bun film documentar și alte douăzeci de premii.

An Inconvenient Truth susține că încălzirea globală este provocată de bioxidul de carbon produs de om și industrie, cu efecte catastrofale, care se vor agrava în următorii ani, dacă nu sunt luate măsuri. The Great Global Warming Swindle propune ca ipoteză exact opusul: încălzirea globală este o etapă firească a pământului, cauzată de soare, care nu are efecte grave și care nu este decât o mare escrocherie, justificarea pentru investiții de milioane de dolari.

“My name is Al Gore, and I was the second president of the United States”.

Al Gore a devenit un adevarat guru al acestei cauze, dupa ce a fost avocatul mediului o perioadă lungă de timp. Nu întâmplător cu această frază își începe discursul – numele său nu este unul oarecare, ci este asociat imediat cu o imagine, cea a politicianului corect, a omului care vine din interior și deci știe. Aceasta este una din diferențele mari dintre cele două documentare: în An Inconvenient Truth vocea naratorului este identificabilă, de aceea tot discursul este filtrat prin subiectivitatea sa (și evident, “cosmetizat” de specialiști în relatii publice). În cel de-al doilea documentar, vocea din off este anonimă și doar explicativă, are rolul de a transmite cât mai obiectiv mesajul.

De altfel, Gore nu întârzie să folosească acest avantaj, discursul său este “presărat” cu glumițe, tăceri elocvente, inflexiuni ale vocii, ironii, replici care dau impresia că ți se împărtășește un mare secret. Prezentările sale în fața publicului sunt adevărate show-uri, dotare cu trei ecrane uriașe, pe care se proiectează imagini impresionante cu urși polari care nu-și mai găsesc bucata de gheață pe care să stea, animații, scheme științifice etc. Îmi aduce aminte de un pliant pe care l-am văzut odată, prin care se anunța conferința cu “Mister BodyLanguage”, cu sloganul “să asculți, să râzi și să înveți” – un mod stupid de a crede că mesajul ajunge mai degrabă la audiență dac-o faci să se țină de burta, când, dimpotrivă, subiectul este de așa natură că-ți vine mai degrabă să plângi. Mai mult de atât, An Inconvenient Truth alternează imaginile din prezentarile lui Gore în fața publicului cu imagini și date personale, accidentul fiului său Paul, moartea surorii sale de cancer la plămâni, pierderea presedinției în fața lui Bush, care nu sunt concludente pentru subiect, dar care îl umanizează și înduioșează audiența într-o direcție favorabilă.

Întrebarea care îmi sună constant în cap în timp ce urmăresc An Inconvenient Truth este dacă aceste tehnici de “apropiere” de audiență (ca sa nu zic manipulare), pe care le aplică Gore, sunt justificabile pentru că scopul pentru care le foloseste este unul nobil. Al Gore a primit la scurt timp după realizarea documentarului Premiul Nobel pentru Pace, pentru eforturile sale de a alerta populația în legătură cu riscurile încălzirii globale, ceea ce mă face să cred că este măcar un pic de adevăr în toate astea.

It is difficult to get a man to understand something when his salary depends upon his not understanding it. - Upton Sinclair

Această frază, citată de Gore, este valabila mai ales în cazul celuilalt documentar. Dupa ce demonstrează, simplu și tacticos, cu multe dovezi științifice și credibile că încălzirea globală nu este așa de gravă precum ai crezut, așa de gravă precum spune Gore, chiar citându-l pe acesta și contrazicându-l obiectiv, The Great Global Warming Swindle îți explică de ce acest tam-tam în jurul subiectului. Acum câțiva zeci de ani, oameni importanți au înțeles că se pot face bani din mediatizarea încălzirii globale. Organizații întregi s-ar trezi peste noapte fără nici un rost dacă s-ar admite că ea nu este cauzată de om. Limbajul “green” s-a transformat într-unul de specialitate, există chiar și jurnaliști special pregătiți pentru secțiunea “mediu”.

De remarcat că în ambele cazuri, tilul pune problema, sau lansează ipoteza, pe care apoi o demonstrează pe parcurs. Când spune “an inconvenient truth”, Gore se referă la politicienii care nu vor să deschidă ochii spre schimbările catastrofale ale globului, care bat la ușă. Cand spune “swindle”, cel de-al doilea documentar se referă la miile de oameni care trăiesc în jurul acestei enorme păcăleli.

Cât adevăr există într-un documentar, este o întrebare care a preocupat critica încă de când Leni Riefenstahl făcea filme de propagandă doar punând aparatul de filmat în locul potrivit. Iată doua filme care tratează același subiect și, deși pretind că spun adevărul, se află la poli total opuși unul față de altul. Eu, consumatorul obișnuit, sunt dezorientat, nu mai știu ce să cred. Ceea ce se poate pierde din vedere, urmărind ambele documentare, este că atunci când încerci să demonstrezi o ipoteză, alegi, pentru asta, doar argumentele care o susțin. Nici unul dintre cele două documentare nu mint, ele doar omit adevăruri care nu corespund cu interesele lor.

Papuci-de-casă

Sat, 26 Nov 2011 18:41:00 -0500

În ultimul episod al emisiunii moscovite “Aşteaptă-mă”, camera de luat vederi a surprins imagini ale unei familii care l-a regăsit pe soţul şi tatăl dispărut de câteva luni. O femeie grasă, cu părul scurt, tapat într-o coafură înaltă, cu buzele subţiri dispărute în bărbia dublă, îmbracată într-o haină de blană lungă, îşi ţinea braţele scurte după gâtul bărbatului. El avea ochii obosiţi, în acea expresie care nu trece odată cu odihna, cearcăne ireversibile şi pomeţi supţi. Arăta mai mult confuz, deşi încerca să mimeze ceva ce telespectatorii ar fi putut lua drept fericire. Pentru emoţionarea acestora oricum nu se făcea economie de trucuri de filmare, obiectivul focaliza pe rimelul curs pe obrajii femeii, degetele pline de inele ale celor două fiice mototoleau batiste de unică folosinţă într-un plan detaliu elocvent, spectatorii din studio oftau simultan şi aruncau priviri pline de speranţă către fotografiile pe care le aduseseră şi ei, reprezentând fratele, unchiul, promoţia anului 1956 a secţiei Electrofizică, Universitatea Politehnică “S. Lazo” din Chişinău, prietena din copilărie a cărei familie s-a mutat în Alma-Ata, tânăra pe care a cunoscut-o în trenul care mergea de la Novosibirsk la Sankt Petersburg, cursa de noapte, toţi dispăruţi din vieţile lor.

Cu două săptămani înainte, în sediul redacţiei emisiunii a zbîrnîit un telefon insistent. La microfonul puţin pătat de ruj roşu, a raspuns, cu vocea mecanică, o proaspat venită în echipa “Aşteaptă-mă”. În căşti, Sveta Leiba şi-a îngroşat vocea şi a spus totul ca pe o poezie de dinainte învăţată pe de rost, într-o rusă stâlcită: soţul ei, Colea Leiba, disparut de aproape o lună, plecase într-o seară după o aspirină, nu se simţea prea bine, avea o migrenă, în ultimele zile se plângea des de durere de cap, ba chiar îl dureau şi mâinile, era şi nervos. L-a aşteptat câteva ore. După miezul nopţii l-a sunat pe colegul lui Colea, Iura, un consătean de-al lor din Pelinia, satul de baştină, un băiat bun, acesta nu ştia nimic, i-a spus insă că în acea zi finisaseră reparaţiile la apartamentul la care lucrau şi primiseră banii. Într-un acces de slăbiciune, Sveta a ieşit în stradă în halat, să-l caute, vestea că soţul ei a plecat cu toţi banii l-a transformat, în gândurile ei, din victimă în călău. Mergând în neştire pe străzile prost luminate ale suburbiei moscovite, adunând presimţiri negative, şi-a amintit de cele două fete ale lor, Oxana şi Marina, iar imaginea capetelor lor blonde, a făcut-o să se întoarcă în apartament, şi, cine ştie, poate a salvat-o de la o nenorocire. Colea nu a apărut nici a doua zi, nici după o lună, cu toate lacrimile ei. Speră să-l găsească cu ajutorul emisiunii, şi mulţumeşte din suflet.Operatoarea a notat câteva cuvinte pe o foaie de hârtie, cazul se arăta interesant. Poliţia a fost anunţată de dispariţia lui Colea Leiba? Cu perspicacitatea care a facut-o să ia postul a sesizat scurta ezitare din cealaltă parte a liniei telefonice şi a pus un semn de exclamare în dreptul cuvintelor, pe care a început, apoi, plictisită, să-l îngroaşe cu pixul. Cu vocea piţigăiată, sufocată, fără tuşa de îngroşare pe care o trăgea atunci când era conştientă de timbrul ei, Sveta a răspuns că poliţia nu a fost anunţată, situaţia fiind un pic complicată din acest punct de vedere. Cei doi soţi lucrau în Moscova, dar sunt originari dintr-un sat din Moldova, au două fete la universitate în Chişinău, ştiţi cum e, spunea Sveta căutând puţină înţelegere în vocea din telefon. Lucrau ce găseau, iar patronii nu vroiau să facă contracte de muncă, pentru că îi costa mult. De asta moldovenii sunt mai căutaţi, pentru că lucrează mai ieftin, dar stau ilegal, înţelegeţi? Operatoarea a răspuns afirmativ, gândindu-se la cât de tare o rod pantofii și luptând cu dorința de a-i arunca din picioare în celălalt capăt al biroului.

În noaptea care a urmat celei în care Colea Leiba a ieşit după o aspirină şi nu s-a mai întors, Mihail Zaeţ, paznicul gării centrale din orăşelul Kargapol, la 700 de km de Moscova, îşi făcea obişnuitul rond pe peron. S-a oprit să schimbe câteva cuvinte cu şeful gării, care tocmai semnalizase plecarea unui tren. Nimeni nu coborâse, nimeni nu urcase. Era frig şi paznicul îşi tropăia cizmele pe asfalt, mutându-şi greutatea corpului masiv de pe un picior pe altul. Mâinile îi erau bine înfundate în buzunarele de la pufoaică, în lipsa lor gesticula cu umerii.Dintr-o dată, şeful gării s-a întors şi a căutat cu privirea în spatele său acel ceva care l-a făcut pe Zaeţ să-şi oprească propoziţia la jumătate. Ceaţa era deasă, iar gara cam prost luminată. O siluetă se îndrepta spre ei, fiecare pas pe care îl făcea limpezea detalii din înfăţisarea lui. Bărbatul era înalt, îmbrăcat cu o geacă scurtă trasă peste un tricou decolorat, iar în picioare purta o pereche de papuci de casă. Nu părea beat, dar era greu de găsit un alt motiv pentru starea în care se afla. Nu putea răspunde celor mai elementare întrebări , ca în ce an suntem sau cum îl cheamă, avea să-i declare mai târziu paznicul reporterului emisiunii „Aşteaptă-mă”. A fost chemată poliţia, care a gasit asupra lui 2500 de ruble şi un bilet de tramvai din Moscova. Având doar aceste probe, nu s-a putut stabili identitatea bărbatului.

Bărbatul fără memorie a fost internat la Spitalul de Urgenţă, unde i s-a aplicat, timp de cateva zile, un tratament împotriva degerăturilor de la degetele de la picioare. Pensionarul cu care a împărţit salonul i-a spus Papuci-de-casă, iar numele a fost preluat de către întreg personalul spitalului, chiar trecut în fişa cu care a fost transferat apoi la Sanatoriul Kargapol.

Papuci-de-casă a fost instalat într-o cameră mică, albă, cu vedere spre curte. De la geam vedea o parcelă de pământ neîngrijit, şi, puţin mai departe, o alee cu câteva băncuţe. Nu simţea nici o durere fizică şi avea o dispoziţie foarte calmă, limpede. Nu putea privi deloc în trecut, dar acest lucru nu era derajant, dimpotrivă. Prezentul îi era suficient, el era clar, tangibil, viu. Îşi purta papucii prin sanatoriu cu aerul unui stăpân pe domeniul său şi nu vroia să cunoască o altă realitate.

Liuda era asistenta care venea în fiecare zi să-l vadă. Măruntă şi mereu roşie în obraji, ea deschidea uşa de la cameră şi îi dădea termometrul ca pe un buchet de flori, ca un gest de preţuire. Papuci-de-casă simţea un fel de plăcere să transfere puţină căldură din corpul său în mâna ei mică

Mai erau acolo pacienţii Nikita, un moşuleţ simpatic, foarte bătrân, dar energic şi cu o mare poftă de viaţă, rămas singur, fără copii, fără rude, şi Roşcovanul, un caz similar de pierdere a memoriei şi căruia i se spunea aşa din cauza părului mare şi portocaliu din cap. Despre el se spuneau multe, că ar fi fiu de evrei veniţi din Birobidjan, că ar avea părinţi bogaţi, dar s-a certat cu ai lui că a vrut să se însoare cu o rusoaică smolită, pe ascuns Roşcovanul încuraja toate aceste versiuni, ba chiar le adăuga detalii din aşa-zisele scurte reveniri de memorie. Simţea nevoia să-şi creeze un trecut, chiar şi unul fals, in acest sens, memoria nu-l ajuta deloc, imaginaţia insă da.

Nikita şi Roşcovanul l-au asimilat imediat grupului lor pe Papuci-de-casă, Roşcovanul îi împărtăşea din experienţa lui de om golit de identitate, îl încuraja dându-se exemplu, iar Nikita le vorbea despre trecut, despre istorie. Desena pe o hârtie harta lumii şi indica prin săgeţi cine cu cine a luptat în primul război mondial, apoi, cum s-a schimbat ecuţia alianţelor în cel de-al doilea. Căsca ochii mari când descria invenţiile în materie de armament iar când vorbea despre bătălia de la Stalingrad, unde murise tatăl său, i se ridica tensiunea şi Liuda trebuia să-i administreze imediat un calmant şi să-l someze să vorbească despre cele 7 minuni ale lumii, temă care avea efectul verificat de a-i elibera serotonină în organism. Pentru Papuci-de-casă insă aceste lucruri păreau parte din altă realitate, a altui pamânt, realitatea lui era cea a bucăţii de pământ negru din faţa geamului. Marile metropole, mijloacele de transport şi sistemul de comunicaţii nu existau pentru el şi tot zgomotul pe care îl produc aceste invenţii ale omului pălea în faţa liniştii de care avea el nevoie.

În fiecare zi, după micul dejun, Nikita şi Roşcovanul jucau şah pe o masă mică cu pătrate alb-negru, ascunsă sub un nuc în curtea sanatoriului. Papuci-de-casă îi urmărea absent, se uita mai degrabă la bucata de pământ de sub geamul lui şi lupta cu nevoia care venea de cine ştie unde de a o îngriji şi de a semăna acolo ceva, poate flori sau legume. Trasa linii virtuale întinse cu aţa şi imagina un strat de gălbenele. Roşcovanul dădea de multe ori piesele la bătaie din neatenţie şi de fiecare dată Nikita, mărinimos, îi oferea şansa de a regândi mişcarea. Papuci-de-casă şi-a întors într-o zi ochii pe tabla de şah şi, scrutând-o dintr-o privire, a văzut că regina este ameninţată de două piese. L-a avertizat pe Roşcovan şi chiar i-a sugerat următoarea mutare care să o scoată din pericol. Aşteptând să i se urmeze sfatul n-a surprins schimbul elocvent de priviri între Nikita si Roşcovan. De unde ştiuse regulile cu care se mişcă piesele pe tablă?

Seara, după cele două ore obişnuite de privit televizorul în salonul snatoriului, întins pe spate, cu mâinile dupa cap, Papuci-de-casă încerca pentru prima oară sentimentul de nelinişte. A ştiut regulile şahului pentru că îi urmărea pe prietenii săi jucând de câteva zile sau pentru că jucase şi înainte? S-a întrebat chiar cum de ştia lucruri elementare ca utilizarea corectă a tacâmurilor sau a produselor de igienă. Perioada de dinainte de a-şi pierde memoria primise denumirea de cealaltă viaţă, ceea ce i se întamplase se putea compara cu moartea şi reînvierea într-o lume mai bună. Dacă nu ar fi uitat toate poveştile cu viaţa de apoi, ar fi putut lua sanatoriul drept rai. Pentru prima oară în acea seară nu i-a dat pace întrebarea cine era el în cealaltă viaţă, cine erau oamenii din jurul lui? Daca o persoană este definită de suma calităţilor şi cunoştinţelor pe care le deţine, asta îl face pe el acelaşi om sau altul?

A doua zi a cerut de la administraţia spitalului câteva unelte necesare pentru a lucra bucata de pământ din faţa geamului. După micul dejun a început să sape pământul, era o zi răcoroasă de primăvară, poate prea devreme pentru flori, dar efortul fizic îl revigora. S-a uitat pe plicul cu seminţe mărunte şi i-au venit în minte câteva cuvinte într-o limbă străină: flori de nu-mă-uita. Fără să ştie de ce, i-au dat lacrimile, le-a şters repede cu dosul mâinii. A semnănat apoi florile meticulos, pe rândurile drepte, făcute după aţă şi a luat plicul cu el. Flori de nu-mă-uita – suna uimitor de familiar, cald şi avea o sonoritate moale de care nu se putea desprinde, îl repeta întruna în gând. Obosit, seara, a adormit cu el în minte şi a visat un câmp larg plin cu flori ca acelea de pe plicul din care luase el seminţe.

Scurtele zvâcnete ale celeilalte vieţi îi ocupau gândurile. Ştia acum că fusese altcineva şi vechea lui identitate îşi făcea loc încet în realitatea lui îngustă. Roşcovanul i-a sugerat să se uite la televizor, poate vor menţiona acolo, întâmplător, un detaliu care, cu un declic, îi va reîntoarce memoria, dar medicii spuneau că aceasta vine greu, bucată cu bucată din puzzle, iar treaba lui e să potrivească piesele ca să reconstruiască întregul.

Liuda i-a sugerat să se aboneze la biblioteca sanatoriului, în cărţi găseşti tot universul. Fiind absolut goală, memoria lui Papuci-de-casă se cerea umplută cu informaţii. Neavând cunoştinţă de gusturile sale literare a început să cerceteze raftul de literatură universală. Numele multor autori rezonau în mintea lui ca într-un lighean de tinichea, ceva vibra şi încerca să iasă la suprafaţă, dar totuşi rămânea nedesluşit. Uneori acest efort de descoperire era insuportabil, ca o rană pe cerul gurii pe care nu ai voie să pui limba. Era sigur că ţinuse în mână şi înainte aceste titluri, aceşti autori, dar conţinutul propriu-zis al cărţilor nu îl ştia. A început cu „Pe patul de moarte a lui Faulkner”, începuse să citească prefaţa ca să-şi facă o idee despre subiect, dar l-a atras mai ales limbajul specializat literar, analiza stilului scriitorului american.

În cateva zile a citit aproape toate prefeţele cărţilor din bibliotecă, îşi aducea cărţile lângă tabla de şah a prietenilor săi şi uneori îi plictisea cu teoria literară. Roşcovanul era sigur că Papuci-de-casă a fost critic literar în cealaltă viaţă, iar Nikita a sugerat profesor de literatură. Toate semnele indicau spre această direcţie, dar nu exista nici o dovadă clară. Unde se încuiase memoria lui şi de ce se încăpăţâna să rămână zăvorâtă?

Toate întrebările îi provocau dureri de cap. Asistenta Liuda a intrat într-o seară în cameră cu un pahar de apă. În cealaltă mână ţinea o pastilă albă, o aspirină, i-a întins-o. Papuci-de-casă a luat aspirina şi i-a mulţumit, spunându-i Sveta. Liuda a tresărit, dar el n-a sesizat greşeala. Aşa i se întorceau fragmentele din trecut, ca ceva absolut firesc, sesizabil doar de cei din jurul lui. Pentru moment, numele Svetei a părut atât de aproape de el prin uzanţă.

A legat numele Sveta de o imagine abia o săptămână mai târziu, dar imaginea era încă neclară. Tot ce putea vedea acum erau linii generale, o femeie grasă, blondă, care putea fi oricine. Viziunea aceasta însă, nu ştia de ce, îi provoca o adâncă tristeţe, se simţea nefericit când îi apărea întâmplător în memorie şi alunga de cele mai multe ori gândul de la ea. Mult mai limpede era imaginea unei tinere, cu părul ondulat, castaniu, într-o rochie înflorată. Se gândea la ea serile, când venea miros de primăvară prin geamul deschis. Era o femeie din tinereţea lui, ştia bine că o iubise într-un oraş cu copacii înfloriţi. Cealaltă viaţă abia acum devenea şi a lui, veneau din ea parfumuri vagi, sentimente, o asimila treptat şi se topea în vechea lui personalitate.

Tânăra femeie cu părul castaniu i-a adus certitudinea că era profesor, probabil de limbă străină, o vedea pe culoarul unei şcoli, cu cărţile sub braţ. Zâmbea amintirii ei şi încerca să reţină cât mai mult din ameţeala aceea plăcută pe care i-o provoca. Îşi purta cele câteva amintiri mereu după el, prin sanatoriu şi orice activitate din realitatea cotidină se pierdea în beţia pe care i-o aducea cealaltă viaţă.

Multe cuvinte s-au revărsat în mintea lui într-o dimineaţă, când a văzut tulpinele fragile ale florilor de nu-mă-uita ieşite din pământ, multe cuvinte în limba aceea necunoscută, căruia îi spune română. Privea bucata de pământ înfrunzit şi vorbea singur, spunea fără sens propoziţii scurte, alimentând cuvând de la cuvânt. Era aproape înfuriat că nu are cu cine să vorbească în limba aceea atât de melodioasă. S-a simţit brusc ca un străin în acel loc în care petrecuse trei săptămâni, s-a închis în cameră cu un pix şi o foaie, de frică să nu dispară iarăşi limba aceea pe care o simţea a lui şi a scris până târziu după miezul nopţii, întru-un alfabet pe care îl folosea uluitor de simplu.

S-a retras Papuci-de-cameră în singurătatea camerei lui. Circula zvonul în sanatoriu că nu era rus şi începuse să fie privit cu ochi îndoielnici. Nikita şi Roşcovanul jucau în fiecare zi şah aşa cum obişnuiau, dar el nu îi mai asista, îi vedea uneori de la geam. Sveta revenea în amintirile lui, uneori ţinea de mână două fetiţe mici, blonde, era grasă cât să îi umple privirea. Îl urmărea cu ochi mici, cicălitori. Încerca să fugă de imaginea ei, dar ea se ţinea de el, îl urma peste tot.

Uneori i se făcea dor de o ţară pe care nu şi-o amintea, de un sat mic. Încerca de multe ori să descopere misterul biletului de tramvai moscovit, dar nu înţelegea. Văzuse Moscova de multe ori la televizor, dar nimic de acolo nu-l atingea. O singură dată, un reportaj despre noile blocuri, recent construite la marginea oraşului, date în folosinţă în acea zi, a trezit în el ceva mai mult decât indiferenţă, o senzaţie neplăcută, de nisip în ochi. Interioarele de baie, mai ales modelul faianţei, îi păreau cunoscute, dar asta, în fond, nu însemna nimic. Trecutul încerca să-i vorbească în nenumărate feluri, dar el alegea, din ceea ce primea, doar acele imagini care erau plăcute.

În seara în care, întreg salonul a recunoscut în fotografia de pe ecran, din cadrul emisiunii „Aşteapă-mă”, în bărbatul căruia i se spunea Colea Leiba, pe Papuci-de-cameră, el stătea întins pe pat şi lupta cu imaginea celor două fete mari ale sale, Oxana si Marina, ale grijilor care au venit odată cu ele. Avea respiraţia înecată şi ar fi vrut să nu le găsească niciodată, să nu fie nevoit să îşi simtă pieptul aşa de greu în fiecare zi, ar fi vrut să îşi piardă încă o dată memoria şi să recupereze doar limba şi tinereţea, nu şi familia, străinătatea, lipsurile.

Medicul şef a sunat la emisiune să anunţe că bărbatul căutat se află în Sanatoriul din Kargopol. Asistenta Liuda a alergat şi a deschis uşa camerei, aşa cum nu-i stătea în fire, fără să bată. I-a spus lui Papuci-de-cameră că îl cheamă Colea Leiba. Pentru el nu mai era o noutate, avusese deja o oră să se familiarizeze cu numele de când şi-l amintise. S-a uitat doar la degetele de la picioare care îşi reveniseră complet de la degerături, aşa cum şi realitatea lui a revenit încet la cea anterioară, adevărată.